Vasile Vasilache. Sculptând în timp

ARBOR JURNAL

Nu-mi  aminteam, mărturisesc, articolul sever pe care, într-o Românie literară de demult, Ion Simuț îl dedicase acestui roman. Neglijență avantajoasă: citindu-l abia acum, la cincisprezece ani distanță, l-am privit direct ca pe un fapt de istorie literară, despărțindu-mă deci de el fără furie și aprobându-l (acolo unde era cazul) fără entuziasme genuine. La urma urmelor, ce făcea criticul acolo era o necesară încercare de revizuire, la fel de firească, din punctul de vedere al generației mele, pe cât erau acelea care-i priveau pe autorii din dreapta Prutului. Căci, dacă Simuț are dreptate, iar Povestea cu cocoșul roșu chiar e „un caz flagrant de autoiluzionare a criticii”, atunci ne putem întreba în ce măsură autori ca Augustin Buzura, Fănuș Neagu, D.R. Popescu, Al. Ivasiuc și ceilalți (am ales numai congeneri ai lui Vasile Vasilache pentru a putea păstra termenii comparației) nu sunt și ei, fiecare în felul lor, beneficiari ai unei îngăduințe excesive din partea comentatorilor. E drept că pe seama Poveștii cu cocoșul roșu s-au scris multe pagini ridicole și complet neserioase (tot atât de neserioase pe cât de sobru și catedratic le era tonul), dar mă tem că e o fatalitate care nu-i poate fi imputată autorului. Fie că e vorba de „dihotomii platoniciene” sau de postmodernism avant la lettre (câți asemenea postmoderni nu s-au inventat și la București în primul deceniu de după 1990…), Vasile Vasilache n-are nici o vină. Cazul e clasic: Povestea cu cocoșul roșu suferă de pe urma etichetelor care i s-au pus și care circulă neîngrădit. Un singur exemplu:  în 1969, Mihai Cimpoi califică romanul drept „carnavalesc” (desigur, pe urmele lui Bahtin). Trei decenii mai târziu, un alt comentator recurge la exact același termen pentru a defini în sfertul de pagină pe care i-l dedică în Dicționarul General al Literaturii Române. Și e numai începutul: mai toate studiile de factură universitară pe care le-am parcurs se împotmolesc în formula aceasta, pe care-o explică și-o detaliază paroxistic. Problema nici măcar nu ține de adecvare: pot accepta, de dragul discuției, că Povestea cu cocoșul roșu ar conține un asemenea filon, dar mă îngrijorează crasa lipsă de imaginație a criticilor, care nu par dispuși să recitească întâmplările cu propriii lor ochi. Cu atât mai mult cu cât la data când Cimpoi își formula verdictul el cunoștea doar prima parte a romanului, apărută în 1966. Cea de-a doua va apărea, inițial în revistă (Nistru, 11-12/ 1971 și 1/ 1972) și abia mai târziu în volum.

Aici greșește cu adevărat și Ion Simuț, care își calibrează așteptările după un raport de etapă pe care-l crede definitiv:
E o glumă prea lungă şi destul de căznită pentru un roman. Poţi să savurezi sau nu acest umor popular, încărcat de anecdote, alunecări în absurd, complicații imprevizibile ale epicului rural. Nu e pe gustul meu. E, oarecum, un carnaval al vieții rurale (e cam mult spus), compusă din petreceri, glume, farse, conversații naive, prostie general-umană şi lene moldovenească. Poți aprecia spiritul ludic crengist, dar e destul de vag şi de îndepărtat. Umorul din Povestea cu cocoșul roşu mi s-a părut sub nivelul din proza lui Nicuţă Tănase sau Ion Băieșu din scenetele cu Tanţa şi Costel (desigur, şi lumea e alta). Demonstrativ în satira prostiei omenești, susținut de personaje lineare, lipsite de o minimă complexitate (cum s-ar fi cuvenit), bazat pe o narațiune extrem de artificioasă, agrementat cu un umor pueril, Povestea cu cocoșul roșu dezvoltă – nefiresc şi chinuit – într-un roman materialul epic al unei snoave, de genul Dănilă Prepeleac sau Păcală în satul lui. Rezultatul e cu totul nesatisfăcător, de-a dreptul decepționant.
Numai că Povestea cu cocoșul roșu nu este o comedie. Sau mai bine zis, încetează să mai fie odată cu remanierea la care Vasile Vasilache începe să o supună la puțin timp după apariția primei ediții. Astfel încât ceea ce a citit criticul (și ceea ce citim noi) e o cu totul altă carte decât fusese ea în 1966. Nu prin dimensiuni, ci prin natură, căci tema însăși și odată cu ea încărcătura simbolică a Poveștii… se modifică radical. E curios că nimeni nu a sesizat schimbarea stilistică de ton care survine odată cu jumătatea (am în vedere ediția recentă, de la Cartier) prozei: din joc de limbaj, ea virează spre un realism aspru, credibil, asumat, pentru a sfârși în irizări fantaste și parabolic. Sunt, prin urmare, trei trepte, trei dimensiuni, incluzând-o și pe aceea verticală, „metafizică”, în care nu mai rămâne, trebuie s-o spunem, nici urmă ludic. Modelul Creangă lasă locul modelului Dostoievski (atenție, vorbesc despre tendințe, nu despre identificări valorice), iar Serafim devine, din Dănilă Prepeleac, un veritabil Mâșkin rural.
Metamorfoza, spuneam, se vede cu ochiul liber. Nu e greu de remarcat ce diferență e între un pasaj ca acesta:
Multe ciudăţenii se petreceau în satul ista și unele chiar fără pereche. Bunăoară, preotul își cumpărase motocicletă, căci avea vreo trei biserici depărtate, în care făcea slujba peste o duminică-două. Dar nu-i vorba de asta – Sfinţia Sa, zi de zi, seara și dimineața, pârâia şi huruia motocicleta în jurul bisericii, încât credeai că în jurul ei lucrează un greder. Credincioşii începuseră să se împuțineze, alții îşi subţiaseră evlavia şi cucernicia. Însuși clopotarul i-ar fi spus-o, cică, preotului:
– Sfinţia Ta, opreşte motocicleta, n-o mai hurui, că n€ grăiesc urât oamenii, chipurile, huzurim-duruim
și cel în care bătrânul și însinguratul lăutar Zahariosu i se confesează amar protagonistului:
Eşti trudit, Serafime… Da, ca Ponoarele unde-ai crescut, Se întâmplau şi cu mine asemenea lucruri, când mi se făcea… adică mă trudeam de pomană. Iaca așa… se urca gândul pe pieptul meu, ca un deal, mă înăbuşea, îmi sugruma suflarea… Ei, vedeam reaua, ia dă-te, vioară, încoace! Un lucru mă dădea de sminteală: urla un câine în mahala! Eu cântam, da câinele urla. Da că şi eu atunci mă înciudam, luam vioara subsuoară și mă duceam la crâșmă, unde cântam chefliilor, petrecăreților…, şi Zahariosu soarbe o dușcă din sticlă, zicând apoi: Altfel se bea apa, bre, dacă-i plătită… şi amu ascultă ce-ţi spun: tu ești născut numai pentru scripcă…, şi încheie: Nu te rușina de vioara mea, dar ţi-oi spune: şi un deal are haz de tată… El îţi proptește zarea şi fruntea! Nu te amăgește ca marea, ca pustiul ori ca pusta, cu nemărginirea ei oarbă… De asta tată-tău e un deal: îți potolește pasul, îţi ogoieşte ochiul… Nu vezi cum am prins rădăcini într-o prispă?!
E, între cele două fragmente, o întreagă epocă literară, parcursă de Vasile Vasilache în câțiva ani de lucru pe manuscris și de repoziționare temperamentală. Jurnalul său, publicat în urmă cu câțiva ani la editura ARC, stă mărturie. Și e surprinzător cum scriitorul are el însuși intuiția exactă a acestei transformări pe care se simte obligat să o onoreze. La 28 aprilie 1968, Vasilache notează, memorabil:
Basmul (fiecare capitol în parte) capătă niște amplitudini, aș zice dostoievskiene, dând la o parte modestia. Roiesc în cap și pe hârtie asociațiile ca niște albine la urdiniș. Scriu E.Z. la s/ soviet… se disting tot mai mult și mai viu unduirile, semnificațiile, ale sensurilor ascunse, subterane. Fiecare capitol e dator să poarte doar o aparență de subiect în text. În același timp, în subtext, el trebuie să constituie (pe un text disparat dacă se poate… împreună cu celălalt alăturat cap.) o întrepătrundere de sensuri și o îngemănare emotivă în măsura aceea în care împletitorii de coșuri de pescuit ori constructorii de turnuri conoidale țintesc vârfurile prin fiecare linie, prin fiecare mlajă.
Adevărul e că simplă snoavă, așa cum o numește Simuț, Povestea cu cocoșul roșu nu fusese niciodată. Dotat cu umor, Vasilache nu e totuși un umorist, ci un sintetizator nativ de limbaj. Comparația cu Creangă sub acest aspect i se potrivește în primul rând: nu prin caraghioslâc, nu prin nostimada de situație, ci prin fibra „mallarmeeană” pe care i-o punea în evidență Fundoianu într-un articol din 1923.  Iar dacă ar fi să-i caut vecinătăți recente, l-aș asocia cu comparatistul (îl numesc așa, fiind mult mai mult decât atât: un autor plurimorf, în și fond, neîncadrabil) Călin-Andrei Mihăilescu sau cu poeți de felul unor Ion Stratan sau Viorel Padina (al cărui „Despre hipnotizori” transcrie ludic un ecorșeu psihic terifiant). Așa se explică puzderia de formule regionale, fără-ndoială căutate („nu zăbavă”, „tobultoc de coșcovitură”, „răzăluise”, „bumașcă”, „slăjită în bohonos” etc.), de aici vine preferința pentru aliterații și pentru parigmenoane („acușica va să i se scurgă roșeața-i sângerie jos-jos, ca prin strecurătoare” „dus de cozoroc de către un alt Cozoroc”), de aici onomastica filtrată semnificativ (binomul Serafim/ Anghel e absolut elocvent), sau, în sfârșit, mitralierile dialogale rimate gratuit și muzical: „- Cerem?/ – Păi, doar aud!/ – Păi, ne-aţi cerut…/ – De mult sunteți în pătul?/ – De aseară./ – Şi ce faceți la stăpân?/ – Păi, care şi cum./ – Da de aseară e mult timp?/ – Creasta ştie!/ – Roșie? Bogasie?/ – Păi, dulce să fie!…/ – Ştire-ştir?!/ – În bafta porcului gemând…/- De ce nu șezi locului?/ – Păi, asta-i viață? Ne-au legat de-o ață./ – Da’ ce voiai, măi neaţă?/ -Pădure!/ – Cir… şi secure?/ – Pădure!…/ – Las-o mai moale…/ – Da’ ce, aicea e tare?”.
Să ne amintim, în acest sens, intrarea în scenă a lui Serafim Ponoară, din capitolul al patrulea al romanului, unde, îndrăgostit inabil, protagonistul intră în conflict cu un rival spontan a cărui furie nu o înțelege, cum nu înțelege, în general, răutatea, și ale cărui accese de violență îl uluiesc și-l paralizează. Simuț vede aici o reacție de „prost”. Sau, continuă criticul, de „nătâng”, de „ins anapoda”, de „sucit”. Cu puțin efort, ar fi ajuns cu înșiruirea la cuvântul potrivit: „idiot”. Dar un „idiot” de felul lui Mâșkin, imun la jigniri și pregătit să răspundă ofenselor cu generozitate mirată. E exact ce face Serafim:
Zice hainul cu mâinile în şolduri:
– Dumnea-târlă ce doreai? Serafim nu prea pricepe ce e aceea „târlă” în inima horei şi ce e aceea „târlă” sub o tufă de soc.
– Fata aceea, săraca… Mi se făcuse nu-ş cum de dânsa…
– Ei, grăieşti! la jură-te: să chiorăsc!
Serafim crede oamenilor…
— Să mor, să nu mă urnesc din loc…
— Dumnea-târlă, fă-ţi şi-o cruce!
Pe loc Serafim ridică trei degete în frunte, când colo, dumnealui – pleosc! una din stânga! Serafim se face alb-alb.
— Dumneavoastră greșiţi… Dacă sunteţi buni, să mă ascultați…
— Ah, iaca alta! şi tot atunci îi repede una din dreapta.
— S-avem iertare… Serafim își linge sarea cea roşie de pe buze.
Aici și mai încolo, viața lui e un kenosis continuu: se diminuează constant, își suprimă orgoliul (în măsura în care se poate vorbi, în cazul lui, despre așa ceva), dăruiește tot ce se poate dărui. Nu pricepe farsele cinice pe care i le pune la cale Anghel, marele său competitor și singurul său prieten și nu vede, în toată confuzia lumii altceva decât un spectacol de ale cărui lumini mișcătoare e dator să se bucure. Sigur, lecția aceasta are și o componentă morală. Dar mai importantă (adică mai înaltă, mai puțin didactică și utilitaristă) mi se pare cealaltă față a chestiunii, care e de ordin, să zic așa, compozițional: Vasile Vasilache furnizează prin personajul său un fel de a privi lumea care e cel al înțeleptului născut, iar nu făcut. Ceea ce e în sine o performanță narativă cu totul particulară: nu se poate mima, nu admite improvizația, nu se învață din manuale de creative writing sau din tratate de teorie literară. Aici stă, după mine, marele câștig al Poveștii cu cocoșul roșu: în puterea autorului de a fi el însuși la înălțimea pe care i-o pretinde propriul său roman.
E motivul pentru care nu m-aș grăbi să decodez numeroasele „trucuri” din carte într-un registru exclusiv formal. Capitolele inițiale al căror narator e „bouțul” Apis-Bălan nu mi se par, deci, numaidecât fabulistice. Ele sunt, dimpotrivă, parte a întinsului exercițiu spiritual pe care-l pune în mișcare Vasilache. Altfel spus, îl pregătesc pe Serafim, care nu e decât, telescopat, o extensie umană a naivității dezvăluitoare, blânde a tăurașului alb în drumul său spre iarmaroc. Uimirea în fața coregrafiei solare i-ar putea fi la fel de bine atribuită și animalului (cum se întâmplă, de altfel) și stăpânului cu inimă clară:
Tabloul acestei dimineţi părea răsturnat cu gaidele în sus: o căciulă dormise într-un par, iar un soare adormise într-un copac. Sfântul soare își reveni însă, părăsi arborele şi acesta rămase el însuși orfan, ca un ştir în prăşitură. Deci, ca să vedeţi cât e de viclean și soarele! Apoi, nu zăbavă, din cele patru zări năvăliseră în nări fel de fel de izuri și miresme şi, jur-împrejur – Bălan întoarse iute capul -, deasupra celor cinci, şapteş… câte dealuri — mai bălțate ori mai cucuiate, ori împădurite -, se pecetluiră tot atâtea cozoroace și baloane însângerate.
Adevărul? Boul clipise, ca un bou ce era cu vederi…
„Văd soarele înșelător… Dar el pe mine cum mă vede?”
O performanță foarte particulară, spuneam, care e în primul rând a autorului și care se dovedește, pentru această carte, decisivă. Toate celelalte (și scriitura, și stăpânirea regimurilor lexicale, și anecdotismul pe spații restrânse, și dispoziția alegorică, și ironia corozivă, și subversivitatea politică) sunt însușiri replicabile: de regăsit, adică, la prozatori mai mici sau mai mari din blocul estic sau de aiurea. Ce îl definește însă pe Vasile Vasilache e desăvârșita sa echilibrare sufletească în raport cu personajul său, Serafim, cel „născut din dor, din dragoste” și, în consecință, căzut într-o lume strâmbă (care nu e doar aceea a colhozurilor sovietice și care include și legionarismul, și carlismul, ba chiar și democrația cea mai tihnită). De aici tonul soteriologic și totodată profund nedogmatic al Poveștii cu cocoșul roșu.
„Anghel se dă drept Serafim, adică Serafim se roagă în numele lui Anghel”: propoziția aceasta, desprinsă din jurnalul scriitorului (22 septembrie 1968) valorează mai mult decât orice eventuală glosă pedantă. Despre asta e vorba în definitiv în carte: despre un om (îl numesc așa pentru că transcende limitele ficțiunii) capabil să tragă după sine, în sus, tot ce atinge, de la vițelul Bălan la convulsionatul Anghel, de la soția infidelă la cel mai neînsemnat paznic al islazului comunal. În momentul când o înțelege, când realizează că a intrat, ca din întâmplare, „în posesia” unui astfel de erou rarissim, Vasilache are, în sfârșit, revelația marelui roman. Amintitul jurnal consemnează obsesia aproape magnetică pentru rescrierea lui, pentru completarea primei ediții cu salvatoarea parte a doua. Sunt luni întregi în care scriitorul nu se gândește decât la Poveste…, punându-și întrebări și căutând soluții și în care ajunge să culeagă, din banalul cotidian, acele fragmente care fac din el un al doilea Serafim. Momentul e databil: sfârșitul lui 1967. La masă cu familia sau în misiunile zilnice, Vasilache afișează fără ostentație (și poate chiar inconștient) mici postúri serafimiene. Las de-o parte episodul din 9 noiembrie, grăitor și el, pentru a reproduce nucleul dur al iluminării, petrecut două zile mai târziu:
Ieri am avut o zi … Trebuia să vând vaca tăiată a mătușă-mea. Am umblat printre cărnari duhnind a votcă, printre şolba: „Vanea Ceaikovski, privet lui Memei de la cadre, spune că te-am trimis eu.” Azi dimineață, taxistul, un ovreu:
– Eu, dacă vreu, pot să nu te ieu, că mata ai comandat taxi, așa-i? Dar ce-mi vâri, carne, aşa-i? Eu:
– Da eu te rog frumos …
– Așa, toți te roagă frumos, da eu răspund, uite cum e…
La bazar, la 7 dim. Întuneric … Carne, carne … M-am strecurat al doilea ori al treilea … Zic unuia care a venit al patrulea:
– Tovarăși, aici e rând, luaţi aminte, iată dumnealui e primul, eu după dumnealui… Dumneata după mine ești, zic lui al treilea.
– Mata ești după mine, face el serios, abătut chiar…
Și așa mai departe. Pentru ca, o pagină mai târziu, la capătul acestor tracasări, să exulte:
Dar tot ieri am avut revelaţia ansamblului basmului, o chestie care o ai rareori în viața unei bucăți… Nu puteam merge pe drum de frisoane … Oare nu cumva zbuciumul cotidian îşi caută liniştea și sublimarea în ceva „de dincolo? Pentru că într-adevăr două zile la rând am avut o grijă nu pentru mine, în ce mă privește … scuip! Dar mă gândeam la moșneag, ce-o să zică?
– Am prăpădit junca…
Odată cu acest moment, lăsam să se înțeleagă, începe marea cursă a lui Vasile Vasilache pentru partea a doua a romanului său. Ezitările iau sfârșit, atenția se canalizează, lecturile și relecturile devin acte de foraj interior: Goethe, Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski, Mann. Scârbit de mediocritatea mediului literar („toaia asta de clăpăugi”) intră într-o recluziune întreruptă doar din când în când de întâlnirile cu Tarkovski, în portretul căruia se întrevăd (cum altfel?) tușe ale aceluiași Serafim: „Mi-am amintit: ieşind de la restaurant, cineva îi arată lui Tarkovski, mai bine zis, chiar îi rupe şi-i dă câteva zarzăre. Îi spun că-s ja(ve)rdele, nu abricoase, că-s așa şi pe dincolo şi că… copiii le mănâncă cu poftă. Andrei le ia, ronțăie una, două… Mașina merge, noi am și uitat de „ja(ve)rdele“, – când numai ce-l văd că mi le întinde”.
De la înălțimea aceasta, Povestea cu cocoșul roșu și Jurnalul devin aproape indiscernabile. Sunt ambele forme de a sculpta în timp, cu formula memorabilă a regizorului lui Solaris. Pe care o cred mai adecvată (chiar și științific) decât obositoarele divagații despre „carnavalesc”, „tehnici narative”, „perspective”, „fragmentarism”, „dezintegrare” și câte și mai câte alte formule de basm academic.

Cosmin Ciotloş (n. 1983) este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București.   

Comments are closed.

NEWSLETTER?

Înscrie-te pentru a primi noutățile ARBOR despre ultimele podcasturi, interviuri și evenimente.