Interviu cu Elena Bria «Un artist adevărat este întotdeauna cosmopolit»

ARBOR INTERVIU

 

Elena Bria: «Un artist adevărat este întotdeauna cosmopolit»

În ce constă fenomenul unei personalități talentate, cât de efemeră este inspirația, cum să îți transformi creația într-un instrument al conștiinței de sine și ce trebuie sa faci ca despre Familia Regală a României să vorbească toată Academia de Arte din Sankt Petersburg. Despre toate acestea și multe altele în interviul talentatei portretiste din Basarabia, a cărei expoziție s-a deschis la galeria bucureșteană «Arbor» 

Forța caracterului feminin nu se regăsește într-un fizic puternic – mult mai des se referă la puterea de a merge către scopul propus, depășind obstacolele, stereotipiile si vicisitudinile sorții. Fragila Elena Bria este tocmai astfel… Toate emoțiile le încredințează, în întregime, pânzei și culorilor, personificate în portrete, care surprind prin monumentalitate  și «imagine fotografică», amintind de frescele murale ale vechilor mânăstiri italiene. Nu poți trece pe lângă aceste pânze, te uimesc, îți încătușează privirea, te fac să meditezi, să fii pătruns de istoria fiecărui personaj. Aceeași magie deosebită emană și din tablourile cu natură statică, pline de frumusețe rafinată și discrete, îmbibate de spiritualul unor metafore și alegorii fine.

Elena, unii cred că a fi pictor este ca și cum te-ai fi născut cu o anumită orientare sexuală – ești așa cum ești și nu poți face nimic. Când ați înțeles că pictura este vocația dumneavoastră și că nu vreți să faceți nimic altceva în viață?

Pentru mine pictura este dragoste la prima vedere! Părinții mei sunt oameni cu o pregnantă gândire creatoare, toată viața si-au dedicat-o sportului, însă au înțeles atracția mea către desen și la șapte ani m-au înscris la cercul de pictură. Îmi amintesc cum într-o zi, la cursuri, am făcut febră, iar eu trebuia să pictez un trandafir. Nici acum nu pot să uit senzația unei imense satisfacții interioare de la acel proces creativ, când existam numai eu, foaia de hârtie și trandafirul. Cu fiecare mișcare a pensulei îmi era tot mai bine, iar boala a dispărut fără urmă. Cred că tocmai de la acel «impuls pasional» a început totul. Apoi a fost Liceul Academic de Arte Plastice “Igor Vieru” din Chișinău si dorința mea imensă de a studia arte plastice la Sankt Petersburg. Mă atrăgea nu orașul, nu țara, ci tocmai Academia Imperiala de Arte, inițiată de Petru cel Mare și fondată în 1757. Acolo au învățat Kramskoi , Surikov, Vrubel, Serov, acolo au predat Shishkin, Kuindzhi și Repin. Pentru mine, ca cetătean străin, era foarte dificil să devin studentă la o asemenea instituție de învățământ atât de prestigioasă. Chiar după ce am trecut cu bine examenele de admitere, înțelegeam că familia mea nu va putea să îmi plătească cursurile foarte scumpe. Dar, într-un final, am găsit o soluție, am rămas la Sankt Petersburg la cursurile pregătitoare ale Academiei, și am intrat, anul următor, prin cota acordată ambasadei.

Ați locuit la Sankt Petersburg 7 ani, cât de mult v-a schimbat, pe dumneavoastră, o fată cu sânge meridional, orașul lui Dostoievski?

Petersburgul este un spațiu cultural foarte original și imaginea lui, desigur, este creată, în mare parte, tocmai de romanele lui Dostoievski. El, mult timp, nu a fost scriitorul «meu», la școală lucrările lui mi se păreau sumbre, «existențialiste», însă trăind în peisajul psihologic petersburghez, în atmosfera căruia s-a păstrat mult din acel  «spirit dostoievskian», am început să îi înțeleg mai bine cărțile. Fără îndoială, acest oraș are o mare influență asupra celor care intră în contact cu el. Pot să spun că un «petersburghez clasic» este un om cu un înalt grad de cultură și empatie, care nu va trece niciodată indiferent pe lângă durerea altuia,  își va ajuta și susține întotdeauna semenul si aceasta  se transmite, involuntar, și celor din jur…

Si, totuși, nu v-ați uitat niciodată rădăcinile…Pentru lucrarea de diplomă ați ales tocmai o temă «românească»  – «Incoronarea Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria în anul 1922». Cum s-a întâmplat acest lucru?

Ideea am avut-o din 2014, când eram în anul doi la Academie. Anul absolvirii – 2018 a coincis cu sărbătorirea a 100 de ani de la unirea Moldovei cu România si am vrut, foarte mult, să marchez într-un fel această dată. Regele Ferdinand și Regina Maria sunt personalități legendare și foarte stimate în istoria română. Maria era legată de dinastia Romanovilor – era nepoata țarului Alexandru al II-lea și profesorilor mei de la Academie li s-a părut foarte interesantă tema aleasă de mine. Mi-au pus la dispoziție unul din cele mai mari ateliere, deoarece mă gândeam să fac o lucrare mare, 3 x 4 metri.

Pentru tablou am făcut peste o sută de schițe, am schimbat de multe ori compoziția, perspectiva și localizările, până când am reușit sa îl fac așa cum vroiam. Am citit jurnalele Familiei Regale, am încercat să înțeleg ce au simțit Ferdinand și Maria într-o zi atât de importantă pentru soarta lor. Eu pictez numai după natură, niciodată nu lucrez după fotografii. Pentru Ferdinand mi-a pozat vărul meu, asemănător ca tipologie. Pentru barbă, pieptănătură, am invitat alte modele. O persoană a petrecut două zile în atelierul meu până când am pictat urechile regești, Ferdinand le avea foarte expresive. Toate costumele istorice purtate de modele au fost cusute la comandă, am lucrat mult timp la mantia de catifea, unde erau multe broderii. În linii mari am terminat tabloul destul de repede, o jumătate de an și, astfel, mi-am susținut diploma.

Ați ales, ca principală orientare în creația dumneavoastră, pictura clasică, de salon, deși trăim acum într-o epocă total digitală, unde norma artistică și calea cea mai scurtă către succes sunt provocarea și senzaționalul. În ce moment ați înțeles că v-ați găsit stilul în artă?   

Am vrut, întotdeauna, să mă ocup de pictură, nu de marketing. Toată această epatage art, la modă, este din seria cumpără-vinde-uimește și doar atât. Pictura înseamnă altceva. Absolut orice domeniu are propria linie de dezvoltare – putem vedea evoluția artelor plastice, începând de la desenele rupestre până la epoca Renașterii, Impresionismului, Realismului … Putem să dezvoltăm și așa ceva în continuare, dar nu este nevoie să inventezi «o nouă roată», pentru că apriori va fi mai proastă decât cea care există deja. Da, noi trăim într-o lume unde costul nu corespunde valorii artistice, unde prețul nu corespunde calității, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să urmăm anumite trenduri. În ceea ce privește căutarea propriului stil în pictură, consider că este o temă bătătorită. Dacă ești un pictor sincer și cinstit, care se ocupă de autodezvoltare, pictează în fiecare zi și se bucură de lucrarea sa, atunci stilul se creează de la sine. Dar atunci când îl cauți intenționat, faci eforturi, nu ești un pictor, ești un specialist în marketing…

In «Anna Karenina» a lui Lev Tolstoi, în episodul călătoriei Annei și a lui Vronski în Italia este ilustrată foarte bine imaginea pictorului, inspirația și chinurile creației. Este un fragment în care pictorul încearcă să prindă imaginea, dar nu îi reușește deloc. Și, dintr-odată, pe schița personajului cade o picătură de ceară – și totul devine clar. Pictorul vede, înțelege, prinde imaginea și o transpune pe pânză. Cum reușiți «să prindeți» aceste impulsuri?

Mulți pictori mari, încercând să explice acest fenomen, au remarcat că cel mai greu lucru la un tablou este să îți găsești «mica percepție», adică sufletul lucrării. Cel mai mult îmi place să creez portrete feminine. Când văd o fată pe care aș dori să o pictez încep să mă gândesc tot timpul la tablou, o vizualizez încontinuu – îmi imaginez unde am să așez eroina, cu ce o sa fie îmbrăcată, care va fi gama de culori. Inventez povestea și trăiesc cu ea.  Pot să remarc un detaliu pe stradă, de la trecători, sau  pe Facebook – de exemplu o buclă a părului, o răsucire a capului…

Iar în inspirație nu cred… Există așa-numiții «pseudo pictori», care zac cu lunile pe canapea, dând vina pe absența muzei sau pe dispoziție sau pe altceva. Mi se pare că acești oameni pur și simplu nu au un scop, o dorință, nu vor să facă pictură și să devină pictori.

Eu, personal, nu lucrez niciodată la comanda. Nu pot să mă relaxez și să creez atunci când sunt constrânsă de un cadru. Pictez numai ceea ce îmi este apropiat, interesant, iar apoi dau tablourile unei galerii sau le postez pe Instagram.

Arta dumneavoastră vă ajută să vă cunoașteți pe sine?

Nu îmi place să pictez autoportrete, dacă la aceasta vă referiți. Dar, în general, autocunoașterea este un proces îndelungat și migălos și profesia mea mă ajuta în acest sens. Atunci când încerc să găsesc reguli în artă, înțeleg că aceste reguli funcționează și în viața obișnuită. Se întâmplă să nu îmi iasă un fragment dintr-un tablou – nu trebuie să te cramponezi din cauza aceasta, trebuie să te relaxezi și să privești portretul dintr-un unghi mai amplu, în întregime, și atunci îți vine și rezolvarea. În viață se petrece același lucru – nu are rost să îți concentrezi atenția pe un punct al imperfecțiunii, trebuie să te uiți la situație în general și atunci vei vedea imediat în ce constă problema și vei putea să o îndepărtezi repede.

Când nu pictez mai mult de două săptămâni, începe să mă cuprindă o stare sufletească proastă, mă enervează totul și simt că sunt nemulțumită de mine. Clar, munca mă face mai bună!

Ce pictori v- au influențat formarea? 

Îl ador pe Ilia Repin – un portretist de cea mai înaltă talie. Am copiat un fragment din tabloul său «Sfântul Nicolae din Myra salvând trei nevinovați», un tablou uluitor. Îmi place enorm pictorul american John Singer Sargent și pictorul spaniol Joaquin Sorolla. Cred că acesta dormea cu pensula în mână – atât de multe tablouri a apucat să picteze într-o singură viață. Pânze uriașe, unde totul este foarte suculent, expresiv. Admir creația lui Anders Zorn, Valentin Serov. Nu îmi este deloc indiferent nici Nicolai Fechin, care este un pictor-novator grozav. Îmi plac lucrările lui Corneliu Baba și Igor Vieru. Și, bineînțeles, marele Velázquez, care a jucat un rol important în dezvoltarea artei și i-a influențat pe toți cei pe care i-am amintit.

Majoritatea portretelor pictate de dumneavoastră «locuiesc» acum în SUA. Cum a apărut America în viața dumneavoastră și ați învățat deja să vă despărțiți de tablourile dumneavoastră  ? 

În anul cinci la Academie  în atelier a intrat un american, curatorul unei galerii. I-a plăcut foarte mult ce făceam și mi-a propus să trimită 80 din lucrările mele peste ocean. Nu înțeleg cum s-a întâmplat, dar s-au vândut toate foarte repede. În 2017 tablourile mele au participat la două expoziții în America, în 2019, la invitația unei galerii, am plecat în SUA, unde am participat la o altă expoziție, unde expuneau pictori din Moldova și România. Mi-a plăcut foarte mult publicul american, este deschis, sincer, oamenii literalmente «devorează» arta, le strălucesc ochii.

Când tablourile mele au început să se vândă, am suferit foarte mult pentru soarta lor, le consideram copiii mei. Mi-a fost greu să mi le rup de la inima, să le dau pe mâini străine. M-am eliberat de acest sentiment dureros doar după ce am fost în vizită la o familie de americani care cumpărase una din lucrările mele. Am văzută că portretul pictat de mine era atârnat deasupra șemineului din sufragerie, că  «se simte bine», că este in compania unor oameni iubitori…

Elena, cum vă poziționați – sunteți o pictoriță basarabeană, româncă sau rusoaică? Și cum vă vedeți cariera profesională în următorii 5 ani? 

Nu prea sunt inclinată să îi împart pe oameni după naționalitate, iar profesia de pictor o consider ca fiind una din cele mai cosmopolite. Dacă este să vorbesc despre mine, eu sunt un «cocktail de naționalități». Am sânge românesc, francez și chiar tătar. Sunt convinsă că oameni talentați sunt în fiecare etnie.

Acum nu clocesc vreun fel de planuri globale de creație.  Vreau să pictez mult ceea ce îmi place, ceea ce îmi aduce satisfacție. Mă atrag foarte mult formatele mari, poate am sa mă dezvolt tocmai în această direcție. Sper că peste cinci ani voi avea un atelier spațios într-o țară meridională – Italia sau Spania, căci cel mai important este să faci ceea ce îți place.

 

Interviu de Natalia Shmurgun, traducere din rusă Natalia Polikarpov

 

Comments are closed.

NEWSLETTER?

Înscrie-te pentru a primi noutățile ARBOR despre ultimele podcasturi, interviuri și evenimente.