ARBOR JURNAL
Două romane autobiografice din inima comunismelor român și sovietic
Prefață la volumul „Labirintul”, editura Seneca (București, 2025)
Abia de auzisem de Ariadna Șalari înainte să fie inclusă în proiectul Arbor dedicat romanului românesc din stânga Prutului. Nu e, dacă ne luăm după dicționare și sinteze de istorie literară, o figură marcantă a literaturii basarabene, oricum, nu una de calibrul unor Ion Druță, Vladimir Beșleagă, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc. Dar e, cu siguranță, o scriitoare care nu-și merită conul de umbră în care a fost până de curând exilată. E adevărat că puțini istorici literari au făcut legătura între autoarea câtorva cărți pentru copii apărute în România anilor 1948–1949 – Maia Radovan – și autoarea unor romane apărute la Chișinău începând cu 1953. Nu e vorba de două fețe ale unui destin, pentru că Ariadna Șalari manifestă, ca scriitoare „sovietică“, același angajament precum la începuturile sale literare din România controlată de URSS. Scrie, ca atâția alții, ca sute de autori tineri, mânați de credința în utopia socialistă și comunistă, dintr-o perspectivă conformistă, despre subiecte dificile, precum foametea de după război, colectivizarea, deportările etc. Un critic atent, Ion Ciocanu, nota că mare parte din romanele sale de până în anii 1980 sunt „tributare unei înțelegeri unilaterale și superficiale a scriitoarei asupra foametei organizate de regimul comunist în 1946-1947, a colectivizării agriculturii, a deportărilor și nedeportărilor «benevole» etc.“ (1) E o temă dificilă, a cărei ficționalizare depinde, cred, și de accesul la documente, și, mai ales, de presiunea politică a sistemului asupra literaturii. Nu cred în procesele etice post bellum, în atitudinile intratabile. Mai necesar mi se pare în schimb efortul de a înțelege felul în care un regim totalitar a schimbat cu totul rolul literaturii și posibilitățile ei de exprimare.
Ceea ce e provocator la Ariadna Șalari este faptul că apare, spre finalul operei, o ruptură de atitudine, un alt mod de raportare la trecut: autoarea nuanțează cu vremea formula realismului socialist, în special printr-un interes aparte pentru psihologia personajelor. Dar ea va oferi, în ultimele sale două cărți, ambele deschis autobiografice, o mărturie despre acea epocă. Nu e un caz singular, ci unul rarisim. De exemplu, Radu Cosașu nu s-a dezis de trecutul său militant, ci l-a transformat în materie primă a întregii sale proze, dizolvându-l prin autoironie. Ariadna Șalari a ales altă formulă: aceea de a încadra experiența de scriitoare în peisajul întregii sale vieți. Și a mai făcut un lucru care mi se pare onest: nu s-a folosit de convenția ficțională pentru a se eroiza. Maia, tânăra protagonistă a celor două romane autobiografice, nu e intransigentă, nu e o revoltată, ci se lasă amăgită de promisiunile regimului comunist, de programul său egalitarist, pentru a se dumiri mai târziu.
Sub zodia realismului socialist
Înainte de a deveni Ariadna Șalari, autoarea a fost o scriitoare română provenită din Cetatea Albă, bine plasată în peisajul literar controlat de comuniști imediat după instaurarea regimului. Or, tocmai această experiență devine materia epică a ultimelor sale două romane autobiografice și documentare. În anii 1948–1950, autoarea a făcut parte din redacția sau din cercul restrâns de colaboratori ai unor reviste angajate politic precum Orizont (unde a și debutat, cu sprijinul lui Sașa Pană) și Flacăra. Sub numele Maia Radovan a publicat câteva cărți pentru copii în care a dat, alături de alții, firește, tonul unei noi literaturi adresate celor mici, în spirit comunist, antiburghez, imitând modelul sovietic. Împărăția balaurului e o plachetă (16 pagini) despre suferința comuniștilor închiși la Doftana, care a apărut în 1948 sub egida Federaţiei Naţionale a Foștilor Deţinuţi și Internaţi Politic Antifasciști. Carnetul unui școlar (1949) cuprinde însemnările unui puștan, Ionel Radeș, despre transformările din satul lui și despre felul în care elevii se constituie în structuri cvasi- sau para-politice în forme care anunță nevoia organizației de pionieri. Când face publicistică, tânăra basarabeancă e, ca atâția alți tineri scriitori ai epocii, o intelectuală angajată: în octombrie 1948 ea scrie un articol intitulat Note despre o estetică a formalismului. Prin formalism se înțelegea literatura cu miză estetică, accentuat artistică, pe model modernist. Atitudinea ei este radicală: „Dar formalismul nu este numai străin de artă, ci, asemenea ideologiei burgheze în general, el este reacționar și agresiv. Trăsătura caracteristică a formalismului decadent este disprețul pentru lumea înconjurătoare, dispreț care în esență ascunde ura pentru poporul muncitor.“ (2) Ea practică, deci, un fel de catehizare comunistă, o defrișare a terenului în perspectiva realismului socialist. În mod evident, tânăra Maia Radovan era o activistă zeloasă. N-aș fi insistat asupra acestui lucru dacă exact această tânără scriitoare, care-și păstrează și numele, Maia, n-ar fi devenit protagonista romanelor de care urmează să mă ocup, care depun mărturie exact despre perioada aceasta. Labirintul, în special, e o carte despre realismul socialist scrisă peste ani de o autoare care a crezut în necesitatea lui, deși cu mai multe nuanțe și dubii în convenția romanescă decât o arată articolele publicate în epocă.
Dintre cărțile Ariadnei Șalari (își va schimba numele după repatrierea în URSS din 1950), ultimele romane sunt, spuneam, de departe cele mai provocatoare. Prin ele va rămâne în istoria literaturii. În special Labirintul (scris între 1975–1983 și apărut în 1990), dar și Venetica (un jurnal ținut în perioada perestroikăi, 1988–1991, când prăbușirea URSS era evidentă și producea nevoia unui bilanț, a întoarcerii către un trecut care se cerea scrutat cu sinceritate și înțeles) sunt provocatoare nu atât prin valoarea lor literară aproape de excelență, dar inegală), cât prin caracterul lor documentar. Sunt cărțile testamentare, care dau seama de experiențele-cheie din viața scriitoarei: începutul de carieră în România și repatrierea în RSS Moldovenească.
Dintre cele două romane autobiografice, Labirintul e mai coerent și, în ciuda unei convenții romanești, mai aproape de miza documentară. E un roman cu cheie, care interesează o dată pentru că protagonista, Maia, alintată Mai, de proveniență din Bugeac, este martora unor schimbări dramatice din istoria României: ultima perioadă interbelică, cu antisemitismul ei sistemic și admirația față de fascism și nazism, cu succesiunea de dictaturi, începutul războiului, anexarea Basarabiei, deportări, foametea de după război, primii ani ai comunismului, cu reformele radicale din epocă). În afara protagoniștilor, a poveștii de dragoste, tocmai această lume e personaj în sine, cu dinamica ei dramatică, pentru că presupune prăbușirea celei „vechi“ și nașterea alteia. În al doilea rând, prin intermediul unei tinere scriitoare, asistăm la scene din interiorul unui câmp cultural cu totul transformat, etatizat, recunoaștem figuri marcante ale literaturii anilor 1945–1950, publicații, detalii de redacție etc. Avem o imagine din interior, din perspectiva unei scriitoare care crede în ideile epocii, despre amestecul de convingere, naivitate, idealism și arivism care a făcut posibil așa-numitul „obsedant deceniu“. Puține cărți de memorii, jurnale aproape deloc (a le ține constituia, în epocă, un risc, o manieră de expunere) reușesc să ofere o imagine mai coerentă a acestei etape dramatice a literaturii române, în care realismul socialist a ținut loc de talent, de cultură bine asimilată, de caracter. Asta pentru că, atunci când au fost scrise, în special după 1990, foștii combatanți au uitat interesat multe dintre isprăvile tinereții activiste. Nu e și cazul Ariadnei Șalari, care nu se menajează, nu se eroizează.
O „bolșevică“ printre aristocrați
Mai vine dintr-o familie amestecată din Cetatea Albă. Mama e plină de viață, șarmantă, visătoare, risipitoare, a făcut-o cu un profesor clasicist mai bătrân, s-a recăsătorit și noua familie tinde să își înjghebeze o viață cât de cât acceptabilă: își construiesc o casă peste posibilitățile lor financiare, pe care nu o pot termina și, când invazia armatei naziste se apropie, nu o pot nici abandona. Dar trăiesc într-un mediu intelectual și emancipat, rusificat (e vorba însă de ruși albi), care profită de alipirea țării la România. Mai devine studentă la Chimie în București, trăind modest. Căsătoria cu Teo o aruncă într-un alt mediu, cu pretenții mai mari, mai snob, pentru că soacra sa se trage dintr-o familie aristocrată. Primele scene ale romanului surprind o seară în casa acestora la care participă mai toată protipendada orașului Alba Iulia: medicul ginecolog Titus Mardaș, moșierul Cezărică Rareș (care face teoria purității rasiale a românilor, cei mai direcți urmași ai romanilor, adevărații arieni, nu-i așa?, pentru că strămoșii lor au creat civilizație, nu barbarii de germanici), comerciantul Ilie Balotă, care s-a îmbogățit de pe urma războiului, un colonel care își pierde zilele la interminabile partide de poker și crede până la capăt în victoria lui Hitler. Sunt pagini excelente, cu portrete memorabile, lucrate în tușe groase, care indică vag, fără să deranjeze, un anumit dispreț narativ față de aceste specimene: mai toți sunt cinici, indiferenți față de mizele războiului, care pare să nu-i amenințe cu nimic, admiratori ai lui Mussolini sau ai Führerului, antisemiți, aprobând politicile xenofobe ale statului român. De fapt, e o suită de tipologii care nu e străină de reducția ideologică specifică realismului socialist, dar care are și avantajul de a decupa un peisaj social și ideologic care dă seama de bolile reale ale societății interbelice. În această convenție realistă, Ariadna Șalari e o scriitoare foarte bună.
Provenită din Basarabia, Maia e considerată din start „bolșevică“ și urâtă de soacră, căreia i-a stricat aranjamentele matrimoniale pentru fiu. O întreagă lume se desface cititorului în câteva zeci de pagini bine orchestrate, numai bune să curme inepția care a fascinat generația mea, conform căreia interbelicul a fost o oază de democrație, bunăstare, firesc. Posibile modele? Bietul Ioanide, prin scăpărările pamfletare, prin caricaturizarea clasei sus-puse, dar, cred eu, și Strada Lăpușneanu de Sadoveanu, în care elitele sunt rupte de criza războiului și-și trăiesc decadența pe vechea uliță a Iașiului, capitala de război.
„Femeia e făcută să nască“
Simțind ura soacrei și reușind cu greu să-și reprime disprețul față de această faună de care știe că nu va fi acceptată altfel decât ca un accident nefericit, percepând discrepanța imorală dintre drama celor de pe front și risipa unor paraziți („Petrecerile acestea într-o vreme ca asta sunt ceva de-a dreptul monstruos“, îi strecoară ea soțului), Mai visează să devină o Marie Curie. E o femeie modernă, independentă, care are de câteva ori curajul unor decizii importante. Ține la libertatea ei, la demnitatea ei, are un mod decis de a suspenda situațiile care nu îi convin. Așa se exprimă, crede ea, partea ei de sânge slav. Tema emancipării femeii e importantă în carte și nu e rezolvată doctrinar, demonstrativ. În lumea aristocraților și a celor bogați, femeilor le revine partea gospodărească, mondenă: filmele, revistele franțuzești de modă sunt teritoriul lor, ele fiind excluse de la discuțiile politice ale domnilor. Maia, dimpotrivă, are ceva din determinarea mamei sale și, când e pusă de soțul Teo în fața alegerii de a-și abandona studiile și de a-l urma, în vremuri dificile, de foamete, la Alba-Iulia ori de a se despărți, i se pare nedrept și hotărăște să-și continue facultatea. Când are de a face cu câte un mascul agresiv, care crede că totul i se cuvine, tranșează ferm lucrurile. Nu-i e ușor, într-o lume în care destui bărbați consideră că e de prost gust ca femeia să studieze, să aibă un serviciu și, mai ales, să fie prea deșteaptă. Conul Dorici, de exemplu, nu suferă femeile inteligente, pe care le crede „anomalii care contraziceau natura lor de femeie“ și „tot așa nu suferea femeile emancipate, mai ales când filosofau.“ Și astfel de cazuri sunt multe. În carte, ca și-n realitate. Socrul ei, un bonom, consideră că singurul rost al femeii este să nască, prin urmare, trebuie să fie planturoasă, ca să suscite interesul sexual al masculului: „Femeia, care e făcută să nască, trebuie să posede o musculatură adecvată a coapselor, a pieptului, incomparabil mai dezvoltate ca ale bărbatului! Or fetișcana ce întârzia în faza încă adolescentină n-avea de ce să se grăbească cu măritișul! Să fi așteptat un an-doi, să pună carne pe dânsa, pentru ca făptura-i să corespundă mesajului ce i l-a hărăzit natura.“ Despre Mai e vorba, care e firavă, copilăroasă. Nu corespunde standardelor. Dar ea se dovedește a fi femeie puternică, care reușește într-o lume care-i stă împotrivă.
Povestea de iubire dintre ea și Teo e autentică. Trec împreună prin multe, până ce părinții lui reușesc să rupă legătura organică dintre ei. Scena în care servitoarea acestora ajunge în casa ei și pune pe masă un copilaș mort (făcut cu soțul, Teo) e de un dramatism maxim. Maia e solidară cu biata fată și nu-i poate ierta soțului nu atât trădarea, cât micimea, josnicia morală.
Labirintul e și un roman de moravuri, dublat însă de unul politic. Firește, azi mai incitant este tocmai aportul de mărturie, chiar dacă e modulat ficțional.
Depoziție despre realismul socialist
Partea care interesează în mare măsură, în afară de cea politică și cea sentimentală (nici ea lipsită de mize ideologice, mai ales azi) este fresca vieții literare. Petru Dumitriu, Marin Preda, Nina Cassian, Ovid S. Crohmălniceanu, Alexandru Jar, Veronica Porumbacu, J. Popper, Mihail Novicov sunt protagoniștii. Și, sigur, Alec, fostul poet avangardist, care o debutează și de care o va lega o iubire profundă. Nu e cazul să ne mai ferim de „demascări“, deja discutăm de întâmplări care aparțin istoriei literare: e vorba de povestea de dragoste cu Sașa Pană. Documentele recuperate în această ediție sunt ele însele foarte interesante: scrisori de dragoste care, inedite până acum, completează și probează eficient materia memorialistică din roman. Dacă resortul autobiografic e această poveste de dragoste, dintre un scriitor avangardist bine înfipt în structurile de partid și o tânără socialistă care trăiește cu patos amăgirile unui regim care promite că va transforma lumea într-una echitabilă, oferta sa cea mai consistentă la o lectură actuală constă în evocarea unor figuri celebre ale lumii literare.
Petru Dumitriu e numit Petru Dim. Maia este fascinată de cultura, dar și de forța lui vitală. Dictează articole, își imprimă amprenta peste tot ce mișcă în redacție, combate orice reținere față de filozofia marxistă. E un Petru Dumitriu debutant, care nu și-a câștigat notorietatea de prozator, fie el și oficial. De fapt, Maia e cea care-l îndeamnă: „Ascultă, Dim, i-a zis ea odată. De ce nu încerci să scrii proză? Tu vezi lucrurile atât de interesant. Or proza e un experiment mai convingător decât un articol. Cred că ai vână de prozator. Așa dicta și Dostoievski. Își dicta romanele, care, știi, au un substrat social și profund filozofic!“ E atrasă de forța lui creativă, de energia pe care pare că o risipește senin. Lui i se confesează când e măcinată de crize de moralitate, pentru că s-a împăcat și cu fostul soț, dar în același timp e și îndrăgostită de Alec, șeful revistei, alături de care-și trăiește povestea paralelă. Maia este însă în prea mare măsură tributară educației „burgheze“ pentru a putea să adere fără ezitare la noua revoluție sexuală a femeilor socialiste, pe linia Aleksandrei Kollontai. Petru Dim la fel, de vreme ce-i spune tranșant că, în locul soțului, nu doar că n-ar înțelege-o și n-ar aștepta-o să revină la sentimente mai bune, ci ar… omorî-o! E o rezolvare în spiritul romanelor bune ale autorului Cronicii de familie.
Efortul de documentare e vizibil în astfel de pagini: romanul reproduce pasaje ample din articolele scriitorilor, reface discuțiile din redacție, ședințele, campaniile de presă, cele mai multe de linșaj ideologic, care dinăuntru nu sunt percepute ca atare, ci ca acte pedagogice, de aducere pe calea cea bună.
Un loc aparte în această galerie de evocări îl ocupă Marin Preda, aflat imediat după apariția volumului de debut, Întâlnirea din Pământuri, care, se știe, a devenit ținta unor atacuri insistente, acuza fiind aceea de „naturalism“. Sub această sintagmă se ascundea însă reproșul că autorul nu oferă o imagine a satului în acord cu ideologia oficială, că personajele lui nu au conștiință politică, că nu prea există conflicte politice, că lupta de clasă nu e principala tensiune a lumii rurale. Maia nu s-a predat cu totul noii religii politice, spre deosebire de Alec. Ea nu are doar certitudini, deși are încredere sau măcar speranța că ceea ce fac e în numele unei lumi mai bune. Nu și-a înăbușit cu totul capacitatea de a se îndoi, de a problematiza, își exersează tresăririle dilematice nu în contexte oficiale, ci în cele intime, alături de Alec. Percepe abuzul care se abate asupra lui Marin Preda: „Atunci de ce lui Marin Preda i se impută satul lui adevărat? Doar el ne oferă o icoană fidelă a prezentului încă învăluit în trecut, fiindcă satul n-o să se schimbe peste noapte, așa cum sună lozincile zilei! Or Marin Preda nu-și născocește țăranii, cum este cazul multor condeieri de la noi, printre care trebuie să recunosc că mă număr și eu!“ O scriitoare tânără are dubii, e capabilă să gândească critic într-un context agresiv nu doar ideologic, ci concret. Deși scrie literatură în formula realismului socialist, nu crede în coerența absolută a sistemului, percepe decalajul dintre limbajul propagandistic și adevăr. Cinic, Alec o ia peste picior, râde de naivitatea ei, de îndoielile ei, dar tânăra are curajul, în primul rând față de sine, de a nu se feri de opinii neconvenabile: „Țăranii lui Preda sunt adevărați! Pe când ceea ce scriem noi e un fel de operetă cu butade de lozinci! Iată de ce-l invidiez pe taciturnul Marin Preda!“
Un lucru interesant se petrece spre final: în timp ce evocă faptele, contextul, scenele din redacție, în timp ce montează în text sub formă de citat multe mostre din publicistica vremii, romanul reciclează in- voluntar procedeele realismului socialist. Peste ani, scriitoarea reia vechile clișee într-un elan care nu e nici ironic, nici critic, nici doar sentimental, ci și ideologic și politic. Am mai întâlnit un astfel de caz: în memoriile lui Paul Cornea. Aventura de scriitor sau intelectual angajat resuscitează și limbajul în care ea s-a manifestat în anii stalinismului.
Back in USSR
Dacă majoritatea numelor sunt transcrise ca atare, autoarea renunțând la convenția romanescă și asumându-și-o pe cea memorialistică (deși discursul rămâne la persoana a III-a), în câteva cazuri numele sunt blurate. Nu e deloc dificil să le deconspirăm: Alec este Sașa Pană. Pe numele lui real Alexandru Binder. Povestea de iubire e reală, susținută de poemul publicat în anexa acestui volum și de corespondența păstrată de după decizia Maiei de a se rupe de el pentru a nu-i periclita cariera politică. Un gest de o mare demnitate, nu doar etică, ci și sentimentală.
Dar un gest cu repercusiuni pe care le vom urmări în romanul Venetica, definită de autoare drept „o scriere de inspirație autobiografică, i-aș zice roman documentar, o narațiune concepută în continuarea Labirintului, dar realizată în altă cheie, în care încerc să-mi recapitulez acel interval relativ scurt, anii 1950-1951, care, după repatrierea din România, unde absolvisem Institutul Politehnic din București, mi-a pecetluit începutul odiseei mele în țara sovietelor, în acea societate de neconceput, cu semne de bătrânețe încă de pe atunci, căci se mistuia abia pregătindu-se să trăiască…“ Cartea e inferioară primului roman din toate punctele de vedere: și literar, și documentar. Dar ea întregește o poveste de viață și, mai mult de atât, un destin de generație.
Venetica este mai ales cartea dezvrăjirii. Maia, revenită în locurile natale, descoperă o altă lume: totul s-a schimbat, de la codurile sociale la relațiile dintre oameni (spaima domină), la limba în care se vorbește. Până și fratele său, care a avut experiența frontului, o sfătuiește să-și înăbușe micile revolte sau uimiri și să devină cetățeanul sovietic model. Ceea ce încearcă să facă, devenind inginer chimist în laboratorul unei uzine din Moscova, locuind într-un cămin din suburbii. Calitatea de martoră a acelei epoci imediat de după război e valorificată, dar fără să mai aibă percutanța mărturiei din Labirintul. Oricum, tânăra care a ales singură să revină în „patrie“, pentru a se elibera de o iubire pe care o credea neprincipială, în dezacord cu morala de partid, se adaptează greu, surprinde diferențele mari dintre lumea pe care o părăsise înainte de război și cea găsită acum. Și, mai ales, se fixează într-o atitudine nostalgică față de trecut. Fie el pre-sovietic, fie românesc. O explicație care nu trebuie ignorată e și faptul că trece de la o poziție privilegiată în sistemul cultural, cea din România primilor ani de comunism, la una marginală, în URSS De aceea, ea vede de data asta abuzurile, frica, neajunsurile, percepe ceea ce nu vedea din redacția bucureșteană: caracterul totalitar al sistemului. În multe cazuri ea gândește ca o anticomunistă, fără să se și manifeste ca atare. Se poate face oricând o antologie de „gândire critică“, disidentă, chiar dacă neasumată public de protagonistă. „Cui i-a trebuit să apeleze la aceste resorturi de intimidare brutală, ca să mențină poporul într-o veghe de coșmar permanent? Într-o derută sufocantă, contagioasă, ce înstrăinează și învrăjbește umanul în loc să-l înfrățească? Cine a instituit acest climat deprimant de trăire condamnată?…“ Maia se comportă ca și cum ar intra pentru prima oară în contact cu ideile marxist-leniniste, ca și cum nu ar fi trecut în anii din România prin catehizarea ideologică. De fapt, ea vine dintr-o țară care nu era decât un satelit sovietic în imperiul propriu-zis. Dar sistemul e același, chiar dacă ea are o altă plasare în cadrul lui. Totuși, diferența dintre eroinele din cele două romane, plasate în continuitate, sunt neverosimile: „Poate oare ideologia proletară să devieze de la acest statut universal, – rezultat al efortului milenar al lui homo sapiens – pentru a-și întemeia și justifica o orânduire de altă orientare? Iar dacă asta are totuși loc, nu-i semn că ceva s-a întâmplat, că esența intimă și socială a umanului nu mai corespunde adevăratei firi omenești, că ceva nefast s-a interpus denaturând-o?“ Unele dintre cele mai acute meditații despre demnitatea refuzată a cetățeanului sovietic se petrec tocmai în fața Kremlinului. Ulterior, criza de credință se adâncește după ce se înscrie la o școală serală de marxism-leninism, unde studiază istoria Rusiei și mai ales istoria Partidului. Treptat, totul se transformă într-o criză existențială, astfel încât Maia decide să revină în RSS Moldovenească, unde are măcar avantajul limbii natale (oficial cea moldovenească, în realitate, cea română). Întrebarea e dacă toate ideile incisive ale personajului nu sunt decât un artificiu, o tentativă de a transfera asupra tinerei repatriate ideile și libertatea de gândire și de exprimare ale autoarei care-și scrie depoziția, vag ficționalizată, după prăbușirea regimului.
Marius Chivu are dreptate să observe, în unul dintre puținele texte recente dedicate autoarei, că Venetica este „un eseu memorialistic compozit, în care episodul autobiografic din anul 1950 funcționează mai degrabă ca pretext (și intertext) pentru un foarte lung excurs eseistic de sorginte existențialistă, în context totalitar, pe marginea conceptelor de Libertate, Adevăr și Iluzie, Bine și Rău, Ideea Supremă și Binele Suveran, Frumos și Virtute, Prezent și Trecut, Absolut și Divinitate, Timp și Spațiu, Spirit și Formă, Logos și Istorie, toate cu majusculă“ și că o anumită prețiozitate sufocă aspectul de roman de idei. (3)
Labirintul și Venetica alcătuiesc un diptic care merită adus în atenție mai ales prin calitatea documentară a acestor autoficțiuni. Puține memorii ale unor actanți ai primilor ani de comunism au adus atâtea detalii din viața literară aflată în plină transformare sub apăsarea politicului precum primul dintre ele. Ariadna Șalari e o scriitoare care trebuie redescoperită, mai ales prin ultimele ei cărți.
Bogdan Crețu, scriitor, critic literar
Bibliografie:
1 Ion Ciocanu, Scriitori de ieri și de azi, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2004, p. 95.
2 Eugen Simion (coord.), Cronologia vieții literare române. Perioada postbelică. Vol. III, 1948,
Editura Muzeului literaturii române, București, 2010, p. 211.
3 Marius Chivu, Existențialism în vremea totalitară, Dilema Veche, nr. 906 din 19–25
august 2021. Consultat la Dilemaveche.ro
